Îl vezi cum își coboară privirea în pământ și cum stă acolo, încordat, cu capul plecat și cu mâinile la spate.

E mic și umerii îi tremură, iar tu îți dai seama cât de tare se chinuie să-și înghită lacrimile care-i stau în gât ca o piatră de râu, gata să-l tragă la fund și să-l înece din interior.

Te încordezi și tu, copleșită de durerea pe care el ți-o transmite.

„E prea mult, e prea mult pentru mine”, îți repeți. „Nu pot să fac asta, n-am timp de asta acum!” – și mai că nu te repezi spre el să-ți verși furia asupra lui.

„Cum îndrăznești să-mi faci una asta?! Nu vezi că strici totul?”

Furia dă năvală peste tine.

Nu vrei decât să-l faci să dispară, să te lase în pace, să te-ntorci la viața și la treaba ta, care mergea atât de bine până să apară el și să dea totul peste cap.

Cu plânsul lui înăbușit…

Cu durerea lui nealinată…

Cu nevoile lui neîngrijite…

…el, copilul tău interior.

* * *

Ne este cel mai ușor să ne vărsăm furia pe cel are este mai mic decât noi. Pe cel mai vulnerabil. Pe cel neputincios.

Lipsit de formă și de putere, nu se poate apăra. Poate doar să fugă și să se ascundă, rareori să te atace.

Dar adevărul este că, de cele mai multe ori, rămâne și îndură.

Încremenește chiar acolo, în fața ta, și rabdă tot ceea ce îi strigi, înghite toate amenințările și îndură până și agresiunile cele mai cumplite.

Totul cu speranța că, după ce asaltul se va termina, poate va primi și el o mângâiere, o vorbă bună…

Dar este tocmai supunerea aceasta a lui care îți aprinde furia.

Nemișcarea lui te revoltă și te enervează așa de mult încât și mai tare vrei să-l zgudui, să-i faci ceva, orice, dar să scoți o reacție de la el.

Mai ales, te înfurie că îți amintește de tot ceea ce a rămas înăbușit, nealinat și neîngrijit în tine însăți…

Copilul tău interior poartă amprenta propriei neputințe. De aceea te temi într-atât de el și vrei să-l exilezi în cel mai îndepărtat și întunecat colț din interiorul tău.

Dacă durerea lui o să te copleșească?

Dacă tristețea lui o să preia controlul?

Nu știi ce să faci cu această poveste a lui: nu vrei să fie despre tine, nu vrei să recunoști că este a ta.

Pentru că acest copil care stă în fața ta acum îți pare atât de stricat și de pierdut încât nu are cum să fie al tău.

„Nu am cum să fiu eu…”, îți spui. „Eu nu sunt așa. Nu mai sunt așa.”

Nu. TU nu mai ești așa.

Dar o parte din tine încă este.

O parte din tine încă suferă și plânge în tăcere pentru tot ce a îndurat și pentru tot ce nu a primit.

În tăcere și în singurătate.

Atunci, a fost abandonat de cei care trebuiau să-l iubească și să-l îngrijească. Și poate că asta s-a întâmplat pentru că nici nu au știut, nici nu au putut, ce-i drept, să aibă grijă de el – dar pentru el, pentru acel copil, nu contează.

Suferința lui tot a existat și continuă să existe încă.

Iar acum tu îi faci același lucru.

Deși ți-ai jurat că niciodată nu o repeți ceea ce au făcut părinții tăi.

De câte ori nu ți-ai spus că tu niciodată nu o să mai suferi și nu o să mai duci lipsă de nimic?

Numai că, în încercarea de a face toate acestea, ai sfârșit prin a le face întocmai – și nu oricum, și nici oricui.

Ți le faci ție însăți și acelei părți din tine care are cea mai mare nevoie de alinare, de răbdare și de blândețe.

Nu poți să spui că ai grijă de tine atât timp cât continui să-ți neglijezi copilul interior.

Deși el este doar o parte din tine, împreună alcătuiți un tot.

Ocupă-te de el și te vei ocupa și de tine.

Îngrijește-te de el și te vei îngriji și de tine.

Iubește-l pe el și, abia atunci, în ziua aceea te vei iubi cu adevărat și pe tine.

* * *

Epilog

Din interior, copilul râde. Este o zi cu soare și el este la plajă. Construiește castele de nisip și se aruncă în valuri, fără frică. Știe că este cineva lângă el care întotdeauna îl va prinde și nu-i va da drumul. Valurile pot să vină și să treacă: el nu o să se scufunde.

Îi plac acești noi oameni din jurul său. Îi place de domnul care îl scoate în oraș și cu care merge în vacanțe peste tot și care noaptea stă cu el și îi alungă toate fricile.

Îi plac cei doi copii cu care ia micul dejun și cu care povestește apoi despre școală, îi place când se joacă cu toții pe podeaua sufrageriei sau văd un film împreună. Iar din toată ziua, momentul lui preferat este seara, înainte de culcare, când citesc toți patru: adoarme acum fără frică și cu încredere că și ziua de mâine va fi la fel de bună.

Totuși, cel mai mult îi place de această nouă doamnă – pe care o știa dinainte, a știut-o dintotdeauna, dar care acum este cu totul alta. Acum nu se mai preface că nu-l aude și nici nu se mai înfurie pe el când simte că nu mai poate, că nu merită și că nu va fi niciodată îndeajuns de bun ca să fie iubit.

Acum, doamna îi vorbește mereu cu blândețe.

Îl lasă să plângă atunci când se simte copleșit și-l ține strâns în brațe până se liniștește.

Acum este totul bine.

* * *

Nu poți fi pe deplin bine până când nu eliberezi și vindeci fiecare parte din tine.

Copilul interior este aliatul cel mai de nădejde la care poți spera vreodată. Dacă reușești să treci peste frica și peste spaima pe care ți le provoacă durerea lui, vei descoperi o comoară nelimitată de împlinire și de bunăstare, care se numește nici mai mult, nici mai puțin decât bucuria de a trăi.

Este de înțeles să-ți fie greu și să nu știi, poate, de unde să începi.

Iar când simți că poți să treci la nivelul următor (sau dacă ești deja aici), pregătită să-ți întâlnești copilul interior și să începi să lucrezi cu el, aruncă un ochi aici.

Dă-i o șansă lui ca să-ți dai o șansă ție însăți.